Intrebări adresate Poliţiei economice.

Au apărut in Tirgu Mureş, in scările blocurilor izolate termic in exterior, in toamna/iarna anului trecut, aşa-zise tabele cu persoane care datorează bani firmelor care au efectuat acele lucrări de izolaţii exterioare.
Psihologic un obiectiv a fost atins. Cei de pe tabel, aşa-zişii restanţieri, au fost umiliţi in public. Mai puţin şefii de scară.
Oare cum se face că numai ei au achitat? Primii şi, in cele mai multe cazuri, printre singurii ce au achitat la momentul afişării tabelelor „datornicilor”. Poate pentru că, aşa cum susţin unii locatari ai acestor blocuri, aceştia nu trebuiau să achite sumele, la mica inţelegere cu firmele executante, care au acordat unele „facilităţi” acestor şefi de asociaţii, la aceste plăţi, efectuate in mod real? Ca recompensă, poate, pentru determinarea celorlalţi locatari pentru a fi de acord cu lucrările.
Aşteptăm un prim răspuns.
Din ceea ce se ştie in oraş nu există contracte intre firmele ce au efectuat aceste lucrări de izolaţii şi asociaţiile de proprietari cărora le aparţin respectivele scări de bloc izolate. Contracte incheiate, doar după aprobarea acestora in Adunările generale, conform actelor constitutive şi statutelor acestor asociaţii.
RESPECTIV CU ACORDUL DIRECT ŞI NEMIJLOCIT AL BENEFICIARILOR DIN RESPECTIVELE SCĂRI DE BLOC IZOLATE. NU TABELE NOMINALE, CU SAU FĂRĂ OBIECŢIUNI FORMULATE DE CĂTRE LOCATARII SCĂRILOR IZOLATE.
Altfel, fără acceptul expres exprimat prin vot, in condiţiile actelor constitutive ale asociaţiilor/locatarilor vizaţi, astfel de tabele nominale fiind fără efect şi putere juridică.
Astfel sunt cateva aspecte la care şi eu, dar mai ales cei din blocurile cu pricina, aşteptăm cateva răspunsuri:
1. Cine şi in ce condiţii a semnat documentele de incepere a lucrărilor? Cum au fost selectate firmele executante şi cui aparţin aceste firme?
2. Dacă există contractele de execuţie semnate, cine a aprobat semnarea acestora?
3. Cum s-a stabilit valoarea lucrărilor. Cine a aprobat valoarea acestor lucrări şi in baza căror poziţii de buget. Public şi/sau privat.
4. In ce condiţii s-a efectuat calculul de preţ pentru lucrări? Care a fost momentul la care s-a stabilit valoarea acestor lucrări? La momentul inceperii acestora sau pe parcursul derulării acestora?
5. Care sunt sumele din bani publici achitate către aceste firme şi in ce condiţii au fost ele achitate? S-a plătit din bani publici şi un avans pentru aceste lucrări?
Acestea sunt doar o parte a intrebărilor la care, in mod public, cred că Poliţia economică ar trebui să dea un răspuns celor direct implicaţi. Pentru a clarifica toate aspectele. Inaintea unei eventuale plăţi, efectuate de către locatari.
Dacă acest lucru se va mai impune.
Răspunsurile le merită şi aşteaptă in primul rand locatarii acestor scări izolate termic. Să ştie cat şi cui au de plătit. Legal, din bani munciţi de ei.
Pentru că nu e de comentat demersul, ci modul in care acesta a fost realizat.
Astfel, e bine să fie plantate panseluţe, dar e ilegal ca acestea să fie cumpărate cu 500 de euro bucata, de la o verişoară sau un verişor.
Ori altfel de neam.

Protestul Rectorului UBB Cluj-Napoca, domnul Andrei Marga, faţă de noul proiect al Legii invăţământului.

Sunt de acord şi susţin protestul universitarilor şi studenţilor din toată ţara, faţă de prevederile aberante din proiectul nou al Legii invăţământului.
Ca formă de susţinere a acestui protest reproduc aici, in totalitate, pentru aducere la cunoştinţă publică, inclusiv in acest mod, punctul de vedere al Rectorului UBB Cluj-Napoca, domnul Andrei Marga, faţă de proiectul legii.
Textul a fost preluat de pe siteul UBB Cluj-Napoca, respectiv http://www.ubbcluj.ro.

Un proiect de lege peticit şi diletant

Andrei MARGA
Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai

Adoptarea unei noi legislaţii a învăţământului a intrat pe agenda publică din România după închiderea pozitivă, în mai 2000, a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană pe capitolul „Educaţie şi formare profesională”. Atunci, prin notificarea Ministrului Educaţiei Naţionale, s-a pus problema elaborării – în succesiunea Legii învăţământului (1995) şi a reformulării acesteia (1999) – a unei Legi a învăţământului preuniversitar şi a unei Legi a învăţământului superior. În condiţiile stagnării reformelor şi a scăderii continue capacităţii administrative din învăţământ, rezolvarea problemei a eşuat de fiecare dată. Niciun proiect nu a putut fi promovat, iar în cazul Legii educaţiei naţionale (2009) şansa a fost tocmai respingerea ei de către Curtea Constituţională. Altfel, pagubele aplicării ar fi fost enorme datorită soluţiilor retrograde sau aventuroase.

Se ştie că o nouă lege a învăţământului are sens acum dacă este mai bună, pentru condiţiile schimbate din societate, decât cea din 1995 (cu reformularea din 1999). O astfel de lege ar trebui să repună în mişcare energiile şi capacitatea de inovaţie din România; să reaşeze România printre ţările ce atrag din nou la studii tineri din alte ţări; să ridice nivelul cultural al populaţiei ţării; să contribuie la redresarea morală. O lege a educaţiei ar trebui să stabilizeze sistemul măcar pe cincisprezece ani.Niciunul dintre proiectele de lege a învăţământului nu a satisfăcut aceste nevoi. Elaborat diletant, fără viziune, fiecare proiect a eşuat în raport cu interesul public ce ar trebui satisfăcut. Nici proiectul legii educaţiei din 2010, pus în joc de actualul minister şi guvern, nu trece acest examen. Este un proiect peticit, diletant şi lipsit de viziune. Proiectul legii educaţiei 2010 este mult sub nivelul nevoilor României actuale şi rămâne defazat în raport cu abordările care se practică în Europa de astăzi.

Iată câteva argumente din multitudinea celor care se pot formula pe marginea proiectului 2010.

1.Proiectul e greoi, fiind vorba de o lege „patchwork”, adică de o lege peticită, făcută din bucăţi disparate. Textul este vizibil „croşetat” din diverse surse, iar din interiorul fiecăreia dintre surse sunt preluate şi aruncate de-a valma tot felul de prevederi. Pe de altă parte, reglementările efective sunt sufocate de un verbiaj care amestecă termeni juridici cu improvizaţii de psihologie, pedagogie, management. Se mai poate observa confuzia dintre noţiuni şi neclaritatea termenilor.

2.O lege a învăţământului ar trebui sa instituie cadrul procedural pentru ca o anumita viziune de schimbare a educaţiei să poate fi înfăptuită. Proiectul 2010, deşi abundă în chestiuni procedurale, nu lasă să transpară o viziune coerentă. În plus, detaliile procedurale încalcă adesea elementele de viziune, firave, care sunt. Legea riscă să osifice sistemul, oricum mai mult decât confuz, la ora actuală. Pe de altă parte, legea ar trebui să îşi asume, în consecinţe suficiente, cerinţa sustenabilităţii programelor (ca personal, infrastructură, ca finanţare).

3.Ar fi mai potrivit ca, în locul acestui proiect de lege, să se instituie în România un moratoriu pe proceduri. În timpul acestui moratoriu „procedural”, ar urma ca viziunea de schimbare educaţională sa fie adâncită şi bine explicată. Pentru naivi, în proiect, sunt lucruri inovatoare şi atrăgătoare (ca, de exemplu, învăţământul centrat pe competenţe; evaluarea pe bază de portofoliu; evaluarea prin aspecte transcurriculare; învăţământul special integrat; educaţia permanentă). Dar niciuna dintre soluţii nu este bine fundamentată, ceea ce riscă să ducă la neînţelegeri şi greutăţi insurmontabile în aplicare.

De pildă, în multe ţări care au adoptat aşa-numitul „model bazat pe competenţe” (i.e. Canada/Quebec; Australia; Africa de Sud) autorităţile sunt bombardate de cereri de renunţare la „model” şi de revenire la „ abilităţi fundamentale (the basics)” şi la forme tradiţionale. Ar trebui să ne întrebăm: ştiu, de fapt, autorii proiectului ce înseamnă „centrarea pe competenţe” şi care vor fi consecinţele pentru structura şi conţinutul curriculum-ului şi ale evaluării? În multe părţi ale proiectului de lege 2010 s-a înţeles (greşit) că, de exemplu, în învăţământul primar aceasta ar trebui să ducă la dispariţia sau „integrarea” disciplinelor tradiţionale.

Oare ministerul înţelege efectiv ceea ce predică? În fapt, în învăţământul european, tendinţa este diferită de cea din proiectul de lege 2010: tendinţa europeană este de a integra „competenţele” într-un scop al educaţiei cuprinzător, care să includă, de asemenea, „abilităţile de bază”, educaţia pentru valori. Nu este de ocolit observaţia că unele dintre „competenţele” enumerate în proiectul de lege sunt, la propriu, cu totul altceva.

4.Multe soluţii din proiectul 2010 sunt luate din trecut, inclusiv din legea din 1999 (de pildă, ideea de structură 4+5+3/4, cu clasa a IX-a în secundarul inferior). La vremea respectivă, fără o schimbare a formării învăţătorilor, nu se putea încă prelungi primarul la 6 ani, aşa cum e în majoritatea ţărilor europene. În 1999 nu erau create condiţiile pentru trecerea clasei a IX-a la gimnaziu/secundar inferior, încât implementarea măsurii urma să se facă treptat. Dar nici acum nu există aceste condiţii, aşa că lucrurile trebuie bine cântărite.

5.Proiectul 2010 este făcut pentru a susţine legislativ schimbări. Ar trebui lăsat timp pentru ca implementarea legii să fie posibilă prin acţiuni de formare şi de dotare, cum au fost cele din anii ’90 (si, cum spuneam, înainte de orice ar fi nevoie de timp pentru ca legea sa fie regândită temeinic). După 2000, specialiştii reali din ţară şi structurile instituţionale care au lucrat la curriculum, evaluare, formare, manuale, etc. au fost dispersaţi, ignoraţi, sub- sau ne-folosiţi, aşa că acum, pentru o adevărată reformă, ar trebui mai întâi să fim siguri că dispunem cu adevărat de resursele umane şi instituţionale necesare. În spatele proiectului 2010 sunt, la drept vorbind, o mână de veleitari, persoane lipsite de cunoaşterea efectivă a educaţiei, specialişti aparenţi, care caută să exploateze o oportunitate politică.

De aceea, încă o dată, daca s-ar institui „moratoriul procedural”, ar trebui mai întâi bine gândite şi explicate schimbările din diferite domenii şi cum se articulează ele la nivel de sistem, după care ar trebui făcute formări, dotări, etc. Aşa au făcut cei din Finlanda în anii ′80 si ′90: mai întâi au gândit ce vor să facă, după aceea au articulat viziunea şi au legiferat-o, dar au început implementarea abia după ani buni, timp în care au făcut pregătirile necesare. O lege nu poate produce schimbări benefice dacă nu se creează condiţiile necesare de aplicare. Or, proiectul actual e mai mult decât sărac în ceea ce priveşte aplicarea propriu-zisă: el stă pe iluzia păguboasă că noianul de reglementari echivalează automat cu adevărata reformă de viziune, conţinut şi rezultate – ceea ce este, evident, fals.

6.În textul proiectului 2010 există multe confuzii conceptuale, inconsecvenţe şi chiar contradicţii. De pildă, în proiectul 2010 se spune că învăţământul din România e public şi privat, pentru ca în alt articol să apară şi învăţământul confesional; de ce e menţionat separat, când, de fapt, şi învăţământul confesional ar trebui să poată fi trecut fie în public, fie în privat). Un alt exemplu e contradicţia între centrarea pe elev şi supraevaluarea (aplicarea de evaluări multe în timp scurt) elevului. Sunt apoi contradicţii între principiile enunţate ca fiind la baza legii: de pildă, descentralizarea, care lasă teoretic deciziile principale agenţilor educaţionali, e contrazisă în fapt de noianul de proceduri instituite prin lege, care nu mai lasă mult loc semnificativ decidenţilor locali. Fiecare principiu ar trebui tradus în lege prin proceduri adecvate, ceea ce nu se întâmplă în prezentul proiect. Principiile sunt, însă, în proiectul 2010, doar enunţate să sune bine pentru naivi, dar în fapt sunt contrazise de reglementări de detaliu (aşa cum se întâmplă şi cu autonomia universitară, care rămâne practic distrusă, devenind cea mai restrânsă după 1989).

7.Multe lucruri în proiect sunt lăsate într-un vag primejdios. De pildă, capitolul Curriculum este vizibil diletant elaborat. Nu se explică raportul dintre competenţe ca output/rezultat şi drumul care duce spre ele (câmpuri/arii curriculare; discipline, ce fel de discipline, etc.). Se creează astfel imaginea periculoasă a competenţelor ca organizatori de curriculum. Or, competenţele trebuie avute în vedere când se discută organizatorii de curriculum; numai ca nu s-au găsit unii mai buni până acum decât ariile disciplinare şi disciplinele. Un alt vag primejdios priveşte educaţia religioasă/religia. România avea nevoie de mult de o poziţie clară privind statutul religiei în cadrul sistemului de învăţământ, dar proiectul de lege creează incertitudini, nesiguranţe. „Consorţiile şcolare” sunt o altă idee vagă, de fapt o găselniţă ce nu rezolvă mare lucru. În multe situaţii, proiectul 2010, într-un limbaj bombastic, pseudosavant, agită spiritele şi pune oamenii pe drum pentru idei confuze sau chiar himerele afişate de veleitari.

8.În proiect, multe reglementări sunt limitative fără rost (de pildă, în art. (4) principiul eficienţei se referă la gestionarea doar a resurselor existente – de ce nu şi atragerea de resurse şi/sau generarea de resurse? Directorii de şcoli trebuie musai să aibă master de management educaţional – acesta ar putea fi un atu, dar nu ar trebui sa fie o condiţie exclusivă.

9.În proiect există lacune serioase în abordarea de laturi importante. De pildă, despre „manualele multiple” sau alternative. Se spune doar că elevii vor avea manuale, dar nu e clar dacă se continuă sistemul de piaţă liberă cu manuale diverse pentru aceeaşi disciplină, instituit în anii ′90. Un alt exemplu ţine de formarea profesorilor, care, la nivel iniţial, e atribuită în exclusivitate universităţilor. De ce nu se acceptă şi ideea (discutată deja în anii ′90) ca şi în şcoală, la catedră, profesorii începători să beneficieze de „mentorat” sau de „tutoriat”, cum se întâmplă în multe alte ţări, ceea ce înseamnă că şi şcoala are un rol în formarea iniţială.

10.În proiect apar multe propuneri aberante, care nu vor face decât rău. De exemplu, „competiţiile între şcoli” pe baza evaluării lor instituţionale. Să fim serioşi, până la competiţii de calitate, trebuie găsite mijloacele ca această calitate să fie susţinută prin fapte. De asemenea, ar trebui regândită finanţarea de bază şi complementară, deoarece multe dintre reglementările trecute în finanţarea complementară (dependentă de autorităţile locale) vor face din şcoli vasalele primăriilor.

Nechibzuită este şi forţarea încheierii activităţii profesorilor universitari la 65 de ani. Forţarea o părăsesc şi ţările care (având surplus de specialişti – ceea ce nu este cazul la noi!) au practicat-o (Germania, Italia, Franţa etc.), în favoarea soluţiei din S.U.A., de folosire nelimitată a acelor profesori universitari care sunt specialişti reali, cu opere intelectuale la activ. În fapt, valoarea profesională nu ţine de vârstă, iar ţările se îngrijesc să cultive valorile indiferent de anul naşterii. Nu numai că prin această forţare – promovată de persoane fără vreo realizare, care vor funcţiile ocupate de alţii fără să aibă merite, din grupusculul care întocmeşte legi la Bucureşti – România se opune trendului european, şi se izolează. Prin forţarea încheierii activităţii la 65 de ani, România pregăteşte un nou exod al creierelor. După ce studenţii părăsesc sistemul învăţământului superior corupt de astăzi, după ce doctoranzii lasă în urmă birocraţia cleioasă a doctoratului de după 2005, profesorii universitari bine specializaţi vor pleca, la rândul lor, spre a evita dependenţa de deciziile a tot felul de amatori, ajunşi, în tulburea societate românească actuală, să ia decizii în seama lor.

11.Multe aspecte hotărâtoare sunt tratate extrem de superficial. De exemplu, asigurarea calităţii în preuniversitar: Este, de fapt, o „viziune” birocratică, care nu spune nimic despre ce înţelegem prin calitate şi cum ar putea ea sa fie realizată şi evaluată în scoli. În plus, nu se limpezesc relaţiile dintre ARACIP şi inspectorate – o nesfârşită sursă de birocratizare şi multiplicare inutilă a responsabilităţilor pentru sistem. Un alt exemplu de tratare superficială e felul în care MECT îşi defineşte funcţiile – ele sunt nenumărate, unele pot fi îndeplinite numai prin externalizare, dar nu se face vorbire de instituţiile şi mecanismele respective, externe, dar conexe ministerului. Încă un exemplu: formula „învăţământ centrat pe beneficiari” rămâne simplu slogan.

12.Prea multe soluţii concrete sunt lăsate în seama hotărârilor de guvern şi a ordinelor ministrului. Este o practică legislativă greşită în România – aceea de a evita reglementarea univocă, în favoarea transferării acesteia spre guvern sau minister. Această practică este în bună măsură cauza incoerenţelor şi subiectivismului din reglementările româneşti. Proiectul legii educaţiei 2010 urmează această tendinţă funestă. Vezi articolul privind accesul la educaţie; articolul privind accesul la contul educaţiei permanente; articolul privind formele de învăţământ obligatoriu; articolul privind admiterea în liceu; articolul privind examenul de certificare a competenţelor profesionale; articolul privind examenul de bacalaureat; articolul privind învăţământul de arte, sport, militar şi multe altele; articolul privind evaluarea prin probe transcurriculare la sfârşitul clasei a VI-a; articolul privind concursurile pe posturi didactice; articolul privind metodologia evaluării personalului didactic; articolul privind metodologia studiilor doctorale şi multe altele. Nu se poate prelua totul în textul unei legi, dar legea trebuie să fie suficientă pentru dezlegarea cât mai multor probleme.

13.Se dau, cu pompă, drept noutăţi, soluţii deja vechi, implementate la un moment dat în România. De pildă, regula „finanţarea urmează elevul” a fost lansată în 1999, după ce a fost aplicată în cadrul „finanţării globale” a universităţilor (în treacăt fie spus, regula nu va putea funcţiona fără a fi complementată de regula „şcoala funcţionează optim”!); învăţământul „a doua şansă” a fost creat în 2000; admiterea în liceu se face pe baza rezultatelor la testarea naţională din 1999; absolvenţii de şcoli profesionale devin elevi de liceu din 2000; ”curriculum la dispoziţia şcolii” a fost introdus prin Curriculumul Naţional 1998; „planul-cadru” s-a introdus în 1998; trecerea selectării personalului didactic în competenţa unităţii de învăţământ s-a aplicat începând cu 1998; „descentralizarea” a fost lansată (şi executată mult mai bine!) în 1999; distincţia „finanţarea de bază” – „finanţarea complementară” este din 1998 (dar acum „finanţarea complementară” este pusă complet pe umărul autorităţilor locale); competiţia pentru funcţia de rector a fost introdusă în legislaţia din ţară în anii şaptezeci şi reafirmată, cu detalii noi, ulterior. „Cancelarul studenţilor” a fost introdus la o universitate din ţară în 2004. Şi multe altele. În fapt, proiectul nu depăşeşte limbajul din 1996-2001, doar că nu îl înţelege şi îl deformează, adesea.

14.Sistemul de educaţie nu se stabilizează, ci devine fragil şi fluctuant în funcţie de minister. La un articol se prevede ca, pentru fiecare generaţie, ministerul să reglementeze testarea naţională. Învăţământul de arte, sportiv etc. devine dependent în mod excesiv de hotărâri de guvern. Metodologia studiilor doctorale e pusă în competenţa decizională a guvernului, câtă vreme ar fi nevoie de o lege stabilă. Excesiv de multe alte lucruri sunt dependente de fluctuaţiile guvernamentale şi ministeriale şi devin astfel victime ale subiectivismului acestora.

15.Soluţiile din proiectul legii, de stabilire a direcţiunilor şcolilor şi liceelor şi a rectoratelor, vor agrava politizarea învăţământului. Consiliile de Administraţie din şcoli aduc în rol lideri politici locali, încât vor sta sub influenţa acestora. Pentru alegerea rectorului, soluţia adoptată recent de multe ţări – candidaţi multipli, selecţie de către o comisie, validare de către senat – este mai bună şi evită politizarea pe care o conţine soluţia din proiectul de lege. Se poate uşor sesiza că autorii proiectului dau glas, în cele două cazuri, mai mult frustrărilor personale şi voracităţii cercurilor politice din care fac parte, într-un efort de a-şi plasa în lege chiar rezolvări personale, în dauna valorilor educaţiei şi universităţilor. Prin multe articole, proiectul de lege satisface vizibil interesul de parvenire frauduloasă al unor persoane care au încălcat etica universitară şi sunt atestate drept corupte, care au rămas la distanţă de veritabilul interes public al României, ce ar trebui să fie orizontul reglementărilor.

16.La finanţare se folosesc termeni sonori, fără acoperire, în condiţiile în care, previzibil, nu vor fi bani. În preuniversitar se vorbeşte de „finanţare de bază”, „finanţare complementară”, „finanţare suplimentară”, „venituri proprii”, în vreme ce nu se asigură salariile. Acelaşi limbaj se foloseşte în cazul universităţilor, în vreme ce ministerul nu îşi poate acoperi angajamentele minimale. Universităţile funcţionează pe bază de „contract instituţional” cu ministerul, dar acesta blochează posturile didactice! Aşa stând lucrurile, proiectul de lege 2010 pare mai curând o manevră de deturnare a atenţiei cetăţenilor de la gravele consecinţe ale incompetenţei administraţiei ţării.

17.Lipseşte abordarea problemelor veritabile ale învăţământului românesc de azi. În preuniversitar nu se rezolvă nimic dacă nu întărim statutul social al învăţătorului (institutorului) şi profesorului. În universitar nicio reformă nu reuşeşte dacă nu se schimbă sistemul (supradimensionat, cu 98 de universităţi acreditate, într-o o ţară cu, în fapt, sub 21 de milioane de locuitori în ţară!) ca sistem. Nicio educaţie nu reuşeşte dacă nu încurajează elevul şi studentul la preocupare de sine şi dezvoltare intelectual-morală personală. Niciun beneficiar nu va sprijini şcolile, liceele, facultăţile dacă acestea nu sunt orientate spre inovaţie cognitivă, tehnologică, societală. Învăţământul din România nu se eliberează de tarele care-l împovărează astăzi (politizarea, corupţia, incompetenţa administraţiei, demotivarea) fără a reduce birocratizarea, pe care acest proiect de lege ameninţă să o sporească încă o dată. Cu proiectul educaţiei 2010, în locul unui învăţământ orientat spre inovaţie, România va avea un învăţământ birocratizat, mai birocratizat ca oricând după 1989, pe care caută să îl controleze tot felul de „experţi” de mâna a şaptea şi de politruci anacronici.

**
*
Aparentele noutăţi ale proiectului de lege a educaţiei 2010 pot fi discutate cu detalii. La nevoie, vom face o astfel de analiză. Ceea ce are importanţă – înainte de orice detaliu, la care se opreşte adesea dezbaterea din zilele noastre – sunt opţiunile care afectează întregul legii. Este de spus onest şi responsabil, din acest punct de vedere, că ar trebui pregătit – de oameni cu capul pe umeri, efectiv competenţi, care înţeleg interesul public – un alt proiect de lege, care să îşi asume România actuală şi să o schimbe efectiv.

„Lecturi urbane”, o nouă iniţiativă normală a celor de la „Schimb de cărţi”

Cine se mai implică in proiecte sociale?

Grupul de „anormal de normali”, iniţiatori ai proiectului „Schimb de cărţi”, de care v-am mai vorbit, doreşte să lanseze un nou proiect social, pentru promovarea cititului in Tirgu Mureş.
„Lecturi Urbane” este un proiect de implicare civică care are scopul de a promova lectura in locurile publice şi în mijloacele de transport în comun – in particular. Actul cititului în general.

Mai exact, se va stabili o dată in care „anormalii” se vor plimba cu autobuzele locale, citind timp de o oră sau două. Momentan se caută alti „anormal de normali”, care doresc să se implice in organizarea evenimentului.
Dacă doreşti să te implici şi tu, cel ce citeşti această postare, lasă un comentariu aici pe blog sau trimite un mail la adresa lvmro@yahoo.com şi te vom contacta noi cu mai multe detalii!
Intre timp, ne vedem duminică, 7 martie, de la ora 18.30 in The Office Club, la o nouă intâlnire Schimb de Cărţi.

Mulţumesc incă o dată pentru suport!

O zi frumoasă cititorule,
Vlad
iniţiator proiect „Schimb de cărţi”

„Schimb de cărţi” la Tirgu Mureş. O iniţiativă anormal de normală.

„Schimb de Cărţi” la Tîrgu Mureş

O nouă serie a intâlnirilor sub egida proiectului intitulat „Schimb de Cărţi” au fost reluate duminică, 22 februarie, în The Office Club (Srada Bolyai, Nr.18) de la ora 18.30.

„Schimb de Cărţi“ se desfăşoară sub forma unor serii de întâlniri lunare, în mai multe oraşe din România. Pe scurt, este o întâlnire pentru a schimba cărţi între participanţi şi a discuta într-un cadru cât mai liber şi cât mai puţin rigid, la un ceai, un suc sau o bere despre cărţi, autori, edituri şi nu numai.

„Schimb de cărţi“ s-ar putea numi la fel de bine “întâlnire între prieteni”. Spaţiul unde se adună participanţii, de data aceasta The Office Club, unde asezaţi cuminţi cu cărtile pe masa, toată lumea poate cerceta ce au adus ceilalţi şi, astfel, se vor lega conversaţii. Conversaţii ce se doresc a deveni, de la ediţie la ediţie, din ce în ce mai animate. Fiecare e liber să intre în discuţii sau doar să stea şi să asculte. Oricine poate veni la aceste întâlniri şi, e important de înţeles că, nu e vorba de un cerc închis în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.

Se poate participa şi fără cărti, doar pentru a cunoaşte lume nouă. De asemenea, se poate veni şi pleca oricând şi participanţii vor putea lua cărţi, chiar nu au adus niciuna cu ei. Desigur pentru cine doreşte, acestea se pot recupera deoarece circuitul carţilor pe la cititori va fi gestionat de către organizatori. Trebuie doar să vă treceţi numele şi achiziţiile pe o foaie de hârtie.

„Schimb de cărţi” este proiect realizat de către portalul http://www.bookblog.ro. Pentru mai multe detalii puteţi accesa http://www.schimbdecarti.ro.

La Tirgu Mureş, in Office, intâlnirile au loc in duminica 2 şi 4 a fiecărei luni.

Copilul sărac/bogat ce va fi umilit.

Boc atacă din nou.
Fură alocaţiile copiilor.
Ia de la copiii bogaţi şi dă la copiii săraci.
Aşa spune. Cu o nesimţire agresivă. Indreptată de această dată impotriva drepturilor copiilor. Cu alocaţii nesimţite. Este acum o certitudine : e un mic haiduc. Mic de tot. La drumul mare, pe care sunt insă, de această dată, numai copiii noştri.
O singură constatare, la propunerea aceasta abjectă, am de făcut : acel copil sărac, ce va merge la şcoală sau grădiniţă şi, poate fericit in primul moment va spune colegilor ce alocaţie mare are de la un timp , va fi imediat taxat de un alt coleg, poate mai bogat, in veniturile părinţilor, dar cu alocaţia mai mică, că e doar un copil sărac, ce ia mai mulţi bani de la stat pentru că e doar un biet sărăntoc. De aceea ia mai mulţi bani. Alocaţie. Iar cel sărac, dar bucuros in primul moment, va suferi mult. Şi va intreba acasă dacă e adevărat că părinţii lui sunt şi ei, nişte sărăntoci. Ca şi el. Că aşa i-a spus colegul lui. Prietenul lui cel mai bun. Poate. Greu de dat de către părinţi un răspuns. Care să nu marcheze copilul. Lor. Pentru viitor. Copiii uneori pot fi răutăcioşi intre ei. Boc le dă inca un motiv, instituţional.
Cât despre drepturile universale ale tuturor copiilor, ai noştri mai europeni decât ai Africii, despre nediscriminarea de nici un fel, despre egalitatea in drepturi şi obligaţii ca cetăţăţeni ai statului şi ai Europei mamă, despre neagresiunea de nici un fel a cetăţenilor patriei, fie ei chiar şi copii, sau altele de acest fel, ce să mai discutăm. Ar fi doar teme noi, in mintea şi aşa complicat de inceţoşătă, a profesorului de drept constituţional Emil Boc.
Ca părinte sărac şi solidar cu toţi cei ce sunt deja săraci, sau care, in România făcută azi praf de incompetenţa conducătorilor ei, vor fi mâine săraci, şomeri sau falimentari, vă spun doar atât domnule Emil Boc : să vă fie ruşine!

Judeţul palmelor şi drogurilor televizate.

Şi uite aşa suntem celebri. Mureşenii. Suntem toată ziua la televizor. Pe toate posturile. Ba bărbaţii pleznesc autentic femeile, ba pompierii scot limba la poliţişti şi, culmea culmilor, poliţiştii primarului oraşului meu vând, prin gardul şcolii, elevilor droguri. Uşoare sau nu. Aş vrea să mulţumesc tuturor celor pe care ii plătim din bani publici că au pus la cale o acţiune, extrem de inteligentă, de promovare a judeţului Mureş. Un judeţ transilvănean. Românesc. Cu minorităţi. Multe şi, in speţele noastre, prea prezente. Pălmuite sau nu.
Repet. Le mulţumesc tuturor celor ce ne conduc judeţul că, deşi stăm prost cu investiţiile de orice fel, stăm bine cu şomajul la toate vârstele, cu consumul de droguri uşoare sau nu, cu plata asistenţilor maternali, cu plata funcţionarilor, profesorilor sau medicilor, cu inălţarea de locuinţe de orice fel sau cu multe, multe altele, aceşti conducători de orice fel ai judeţului nostru au reuşit totuşi să ne promoveze bine. In ţară şi in lume. In acest mod. Pe noi, cei ce locuim in judeţul Mureş. Fără pliante bilingve colorate penibil şi cât mai sfidător etnic, emisiuni TV plătite din mulţi bani publici, miliarde de milimetri cumpăraţi in presa naţională şi toată păresa locală, radio, net. Alte forme de publicitate. Plătite.
Asta v-a reuşit gratis. Inteligent.
Le mulţumesc, pentru minunata campanie de imagine, domnului Prefect. Instituţie. Şef al serviciilor publice deconcentrate din judeţ. Mulţumesc doamnei Preşedinte al Consiliului judeţean Mureş care, deşi axată numai pe promovarea turismului etnicizat, nu a uitat de această acţiune amplă de promovare a judeţului. Le mulţumesc tuturor şefilor serviciilor deconcentrate din judeţ. Indiferent de etnie. Tuturor şefilor de partide. In principal celor două la putere, PD-L şi UDMR. Dar şi celorlalţi şefi de partide, cu reprezentare in consiliile locale sau judeţean. Ori, cu reprezentare parlamentară.
Sincer toţi „şefii” acestui judeţ vă meritaţi salariile. In sfârşit aţi făcut ceva. In ultimii ani. Nu luni. Nu zile. Nu ore. Nu azi.
Acţiunea de promovare a judeţului, ca unul cu oameni violenţi şi drogaţi, consumatori sau dealeri, este un succes. La televizoarele noastre toate. La ore de maximă audienţă. Şi OTV. O noapte intreagă. Nici nu cred că se putea mai mult!
Vă mulţumesc! Vă plătesc!
Oare pentru că sunt obligat?

Cum poate o primărie plăti, pe 2 spaţii, 263.172 euro chirie, in vremuri de criză

Corect. S-a mai vorbit despre această temă. Mult sau puţin, nici nu mai are vreo importanţă. Importante cred sunt numai condiţiile in care plăteşte lunar, o primărie, respectiv cea a municipiului Tirgu Mureş, din România aflată in plină criză,  unor parteneri, o chirie de 19 euro plus TVA /mp, pentru 2 spaţii in care sunt găzduite nişte aşa-zise ”Primării de cartier.  Utilitatea acestor doua funcţiuni este zero, in condiţiile in care funcţionarii care lucrează in aceste spaţii nu rezolvă probleme ci doar, in mare parte, le preiau, de la  puţinii localnici din cartiere care le calcă pragul zilnic.

Intâmplător sau nu ambele spaţii de care e vorba in povestea noastră au legătură direct, sau prin interpuşi, cu lideri locali ai UDMR şi PD-L.

Şi, pentru a fi mai exact, atât pentru cei ce ştiu subiectul, dar mai ales pentru cei ce nu il cunosc, sau il cunosc insuficient, vom prezenta datele exact aşa cum ele reies din documentele oficiale.

Pentru primul spaţiu, aflat in Cartierul Tudor, din Tirgu Mureş, aflat in posesia firmei SC IROCAR SRL – firmă direct legată de numele consilierului judeţean PD-L, Doru Borşan – in suprafaţă de 480 mp se plăteşte de către Primăria Tirgu Mureş, conform contractului de inchiriere, suma de 19 euro plus TVA pe mp, adica, in total 9.120 euro plus 1.733 euro TVA, lunar. Destinaţia : “Primărie de cartier”. In zona respectivă, azi, poţi găsi uşor spaţii cu chirii cuprinse intre 3 şi 7 euro pe mp, de aceleaşi dimensiuni sau mai mici, conform destinaţiei dorite de către beneficiari.

Cel de al doilea spaţiu, aflat in Cartierul 7 Noiembrie din Tirgu Mureş, spaţiu deţinut de către numiţii Bota Petru şi Melinda, in suprafaţă de 490 mp, conform contract, se plăteşte, de către aceiaşi Primăria Tirgu Mureş, 19 euro plus TVA pe mp, adica, in total, 9.310 euro plus 1.768 euro TVA, lunar. Destinaţia fiind tot de „Primărie de cartier”.

Şi in zona respectivă, azi, poţi găsi uşor spaţii cu chirii cuprinse intre 2,5 şi 7 euro pe mp, de aceleaşi dimensiuni sau mai mici, conform destinaţiei dorite de către beneficiari.

Cu alte cuvinte, la un simplu calcul, pentru cele 2 spaţii sub contract cu Primăria Tirgu Mureş, se achită lunar suma de 21.931 euro, inclusiv TVA, cu titlu de chirie spaţiu. In aceste condiţii, pentru un an intreg, suma totală achitată pentru cele 2 spaţii este de 263.172 euro, inclusiv TVA.

Din informaţiile deţinute perioada acestor contracte e de minim 3 ani.

Este de inţeles in aceste condiţii de ce trebuie să facem referire la aceste contracte in aceste zile, când se pune tot mai acut in discuţie modul in care sunt cheltuiţi banii publici, felul in care lipsa acestora influienţează destinele multor oameni, prin măriri de preţuri, sau, sub aşa-zisa reducere a cheltuielilor publice sute de mii de oameni sunt aruncaţi in stradă, iar salariile pe care aceşti oameni – profesori, cadre medicale, funcţionari, ş.a.- nu le vor mai primi pe viitorii ani de la bugetul de stat, inclusiv cel local, sunt considerate “economii”.

Una dintre intrebarile care se pun firesc ar fi dacă nu cumva aceste economii ar fi mai bine facute reziliind imediat astfel de contracte, cum sunt şi cele 2 la care fac referire, sau, dacă o astfel de soluţie indicată, nu e cea pe placul unora, oare destinaţia acestor sume cu titlul de chirie nu ar putea fi folosită in alte proiecte publice mai importante in municipiul Tirgu Mureş?

Aş pune in vederea tuturor celor interesaţi de această temă două propuneri:

1. Care ar putea fi o altă destinaţie optimă a acestor sume de bani plătite de către Primărie celor doi parteneri.
2. Dacă s-ar impune iniţierea unui proces de strângere se semnături, de la toţi tirgumureşenii, prin care aceştia să fie consultaţi să işi dea acordul cu privire la rezilierea imediată a celor două contracte de inchiriere şi, pe cale de consecinţă, schimbarea in acest fel a destinaţiei acestor sume provenite din impozitele şi taxele plătite de către ei la bugetul Primăriei Tirgu Mureş şi Consiliului local municipal..

Oare se fură şi de pe urma hranei săracilor?

Ştire, din data:13.05.2009(de la noi din oraş dar valabilă şi in multe alte oraşe):
“Peste 12.000 de familii din Tirgu Mureş pot beneficia de doua mese calde pe săptămână cu doar trei lei meniul!
In urma unei Hotărâri a Consiliului Local din data de 30 aprilie, Primăria Tirgu Mureş va derula, din aceasta lună(mai nn), un proiect social destinat tuturor celor 12.000 de familii si persoane singure din Tirgu Mureş care au primit, in această iarnă(2009 nn), ajutor de incălzire. Aceştia vor putea beneficia de două meniuri complete pe săptamână cu doar trei lei iar restul de 7 lei din valoarea meniului va fi suportată de Primăria Tirgu Mureş din bugetul local.”

Sună bine la prima vedere. Doar 10 lei pentru porţia celor consideraţi in nevoie.

Fără a discuta insă de criteriile după care cele 12 000 de  familii sau persoane singure sunt apte pentru a beneficia de ajutor de incălzire, la fel ca şi alţii, m-am interesat legat de aceste meniuri şi am aflat că:
1. meniul e la fel de scump ca la oricare restaurant din oraş, indiferent de categoria acestuia – in oraş preţul acestora e cuprins intre 8,5 şi 12 RON. Adaosurile la aceste restaurante insă sunt de minim 200%.
2. meniul unui medic de gardă costă 5 lei, in Spitalul judeţean Mureş.
3. meniul la Inspectoratul judeţean de poliţie costă 7 lei.

Se nasc, in consecinţă, câteva intrebări, adresate tuturor celor interesaţi:
1. De ce meniul nevoiaşilor oraşului e mai scump decât cele ce pot fi cumpărate in alte instituţii publice şi, egal ca preţ, dacă nu uneori chiar mai mare, decât cel al restaurantelor?
2. De ce nu se comunică lunar numărul beneficiarilor acestui ajutor de stat care efectiv se prezintă la cantinele stabilite de Primărie? Asta pentru a şti câţi beneficiază efectiv de aceste mese zilnice şi, mai ales, dacă nu cumva sunt şi persoane fictive ori decedaţi in aceste liste, cu singurul scop de a creşte alocaţia către beneficiari?
3. Există vreo legătură intre unii membri de frunte ai PD-L Mureş şi UDMR Mureş cu locaţiile acceptate de Primărie – cantine sociale – pentru a distribui aceste meniuri?
4. Există vreo legătură intre Primăriile de cartier şi unele dintre aceste cantine sociale? Există cumva un mod indirect de suplimentare a sumelor alocate unor şefi locali de partide, cu legătură directă şi interes in aceste cantine sociale, prin intermediul acestor aşezăminte, al căror număr lunar de beneficiari ne este ascuns? Asta gândindu-ne că oricum chiriile pe acele spaţii, acolo unde ele sunt comune cu Primăriile de cartier, se ridică la aproximativ 40 000 de euro pe lună.
5. Care e valoarea totală a sumelor plătite de către Primărie, până in acest moment, de la infiinţare, pentru meniurile sociale la aceste cantine de cartier?
Şi toate aceste intrebări, alături de multe altele probabil, numai pentru simplul fapt că toţi plătim aceşti bani consideraţi subvenţie.
Vrem să rămânem solidari cu cei aflaţi in nevoie, dacă e nevoie, dar trebuie să fim corect şi la timp informaţi.

Premizele unui măcel sau, de ce trebuie daţi afară funcţionarii, profesorii şi jurnaliştii.

Azi 3 sunt categoriile socio-profesionale care inţeleg că supără cel mai mult.

Erau 4 insă una, cea a magistraţilor, in acest moment e lăsată incă in pace, după trecutele episoade cu proteste. Se caută o altă temă de abordat cu scopul de a-i supune. Cea trecută, cu salariile, nu a avut efectul scontat.

Astfel cei rămaşi sunt, in ordine:

1. funcţionarii publici

2. cadrele didactice

3. jurnaliştii

       Funcţionarii de la toate nivelurile, din instituţiile publice de orice fel, pentru că, in principal, incurcă pe cei care azi au putere şi doresc, ferit de ochiul celui cu experienţă şi ştiinţă de carte, să fure din banul public. Şi atunci, profitând de o lege strâmbă, ii elimină, sub aşa zisa “reducere a cheltuielilor bugetare” pe toţi cei care ar putea sta in calea furturilor. Şi, mai ales, ar putea vorbi.

In locul celor daţi abuziv afară in maxim 60 de zile vor fi aduşi alţii, “cadereşi de partid”, care să participe la furt in linişte şi cu o complicitate care, inclusiv financiar, le va profita şi lor.

       Ce bine ar fi dacă, pe lângă slugile de la partid, ar aduce inapoi in instituţii şi comisioanele de minim 5 la sută incasate din bugetele instituţiilor publice. Toate cele vizate de schimbări. Ce economii frumoase ar fi la bugetul de stat, iar in vară am putea angaja mii de oameni, de data aceasta insă cu ştiinţă de carte, in aceste instituţii, pe banii ilegal furaţi, dar returnaţi.

       Cadrele didactice, din mediul rural sau urban, pentru că mai sunt incă acea categorie socio-profesională – alături de magistraţi – care mai are curajul, in această ţară, să protesteze public. Şi atunci trebuie speriaţi şi cât mai mult dezbinaţi sub ameninţarea că : „dacă ii iei apărarea colegului pleci impreună cu el”.

       Jurnaliştii. De cei de la Bucureşti se ocupă insuşi Preşedintele. Cei din teritoriu au fost lăsaţi in sarcina şefilor de partid – PD-L – din teritoriu. Trebuie curăţate redacţiile radiourilor, ziarelor, săptămânalelor sau posturilor de televiziune de toţi cei care s-au dovedit a fi “nesimţiţi” faţă de putere, care nu au fost ascultători sau care au indrăznit să  publice, comenteze sau filmeze un lider local sau central de administraţie sau politic in timp ce, in mod abuziv, sub orice formă a abuzului, işi exercita puterea, impotriva interesului public. In aceaste zile acest măcel in redacţii are loc, iar cei care au mai rămas prin ele nu au nici măcar curajul să protesteze. Faţă de umilirea unor colegi, ieri prietenii lor. Azi doar unii care ţin periculos in organigramă un loc ocupat. Frica va fi cea care pare că va birui din nou. Ciudate vremuri trăim.